Hommage á Wolf von Aichelburg

seine Kompositionen,  seine Gedichte und seine Bilder

17. Octombrie 2021 in Sibiu


Biografiile

În 3 ianuarie 2012 s-au împlinit 100 de ani dela naşterea scriitorului şi poetului Wolf von Aichelburg la Pola, în Dalmaţia. Familia se mută în 1918 la Sibiu. Între 1928 şi 1934 Aichelburg studiază la Cluj şi la Dijon germanistică şi romanistică. În 1939 îşi termină lungul sejur apusean şi se întoarce acasă în Ardeal.
“Este un cer plin de stele, care atârnă jos. Un vânticel de munte aminteşte că nopţile timpurii de vară pot fi răcoroase în munţi. Un om mărunt cu o impunătoare coamă de argint întinde mâna în sus, către stele, băiatul ceva mai mare, îmbrăcat în lederhose şi cu o buclă neagră pe frunte, se holbează uimit la puzderia de lumini. « Uite acolo, chiar sub Ursa maior, Ursuoaica sau Carul Mare, poţi să vezi constelaţia Fecioarei, iar mai jos triunghiul Centaurului, în stânga lui linia şerpuitoare a Scorpionului. » Bătrânelul mărunt şi înţelept este Aichelburg, băiatul de lângă el, care freamătă plin de sete de a cunoaşte şi curiozitate admirativă în răcoarea serii sunt eu însumi [« Eu » se referă la dr. Kurt Thomas Ziegler, căruia îi aparţin şi următoarele citate pline de admiraţie]. Aveam şi de ce să mă minunez o dată în plus: siguranţa aproape somnambulă cu care acest estet, adept al unui Breughel şi Leonardo, admirator a celei de a Doua Şcoli Vieneze a trifoiului dodecafonist Schöberg, Berg şi Webern, îmi desluşea una după alta constelaţiile de parcă ar fi fost vorba de versurile lui George sau Ungaretti. Mai târziu ajunse printr-o elegantă deviere dela descrierea astronomică penibil de precisă la ezoterică şi astrologie, silindu-se – tocmai el, poetul de o opulenţă a cuvântului aproape anacreontică – să folosească un limbaj cât se poate de sobru pentru interpretările sale ale încrucişărilor de coordinate astrologice – obţinând concluzii uluitor de corecte .
Asta era însă numai una din facultăţile şi faţetele mai degrabă secundare ale acestui briliant şlefuit al cunoaşterii, ale acestui Polyhistor poliglot, care a pătruns în viaţa mea în aceea perioadă importantă între 12 şi 13 ani – când devii om. »
În anii 50 fuses condamnat la muncă silnică pentru părerile sale politice neconformiste. Poezille au continuat să ia fiinţă însă chiar şi sub soarele dogorâtor al Bărăganului, păstrate acum în memorie în loc de pe hârtie – de altfel, cum să te fi sustras « călăilor » altfel decât prin poezie ?
În simulacrul de proces împotriva grupului de autori de limbă germană din 1959 este dinnou condamnat, de data asta la 25 de ani de detenţie. O amnestie generală pentru denţinuţi politici îl eliberează în 1964.
« Palid, cu părul rar şi îmbrăcat sărăcăcios, apare într-o seară în holul nostru, scuipat pentru ultima oară din închisoarile comuniste, încovoiat, dar nu măcinat, « destroyed, but not defeated », aşa cum scria Hemnigway, » povesteşte Ziegler.
În 1980 părăseşte România şi se stabileşte la Freiburg in Breisgau.
“Încercând să se împace cu propriul trecut,  Aichelburg îşi neagă în ultimii ani de viaţă trăiţi in Germania liberă din ce în ce mai mult cei 60 de ani petrecuţi în România. Dă uitării umilinţele şi chinuielile, dar odată cu ele înlătură şi prieteniile şi lumea literară de acolo, care îi oferise cât de cât un forum a primevo lui publicaţii. În ciuda acestui fapt însă continue să ridice – oarecum împotriva propriei voinţe, pe lângă permanentele evocării ale Italiei, Spaniei şi Israelului ca locuri în care cresc “măslinul”, “portocala” şi “cipresa”, mici monumente Transilvaniei şi României, de care nu scapă: “La Marea Neagră”, “Oraşul din barăci”, “Turnul satului transilvănean”, unde în afară de teroarea exilului schiţată cu ascuţime, se plimbă si pe urmele trăirilor sufleteşti dela “2 Mai”, sat de pescari şi colonie de artişti – şi refugiu la Marea Neagră a celor ce gândeau altfel. Din când în când, îl fură gândul la turlele de biserici germane care se distrug în Ardeal şi îl apucă jalea, pe care o exprimă însă într-un context mai larg, plângând distrugerea lumii şi moartea atotputernică.” (K. Th. Ziegler)
Este ceva profetic, presortit parcă – psihologii ar vorbi poate despre un fenomen de self-fulfilling prophecy – în faptul că Wolf von Aichelburg şi-a găsit moartea tocmai înnotând în valurile biciuite e vânt ale Mediteranei, pe care a îndrăgit-o atât de mult. Întâmplările din acele ore matinale a zilei de 24 august 1994 nu se vor lăsa niciodată complet reconstruite, dar de fapt asta nici nu are nici o importanţă.
Într-o scrisoare către toţi cei ce-i fuserseră apropiaţi poetului, Wolf Fruhtrunk – o cunoştiinţă bună a decedatului – descrise ultimele zile pe care le petrecuse în compania lui Aichelburg. Cităm câteva pasaje din scrisoarea datată în 25 august 1994:
„Toate aceste ultime zile pe care am avut noocul să le pot petrece împreună cu el, dela voiajul în maşină Freiburg-Paris (Aichelburg a trăit după emigrarea sa în 1981 la Freiburg – N. K.K.) şi până ieri dimineaţă în acest colţ uitat de lume, a cărui peisaj însă îl iubea aşa de mult, au fost pătrunse de veselie şi seninătate, acoperite parcă de un văl de permanentă încântare – pentru cea mai infimă furnică sau pentru soarele care domneşte aici peste toate.
La 8:30h, când eu încă mai eram aproape adormit, a plecat din casă, pentru a-şi dărui o plimbare spre vârful muntelui pe care îl vedeţi în cartea poştala alăturată. Mai întâi însă a vrut probabil să înnoate puţin în mare. Şi-a lăsat hainele ordonat în taşca depusă la câţiva metri de malul stâncos, după care a pornit prin marea destul de agitată, unde şi-a găsit sfârşitul.(…) Scolo l-am găsit după-amiază, legănat uşor de valuri, la nici 30 de materi de mal. (…) Ultima noastră conversaţie dein seara dinainte aş putea să o referez în cuvintele lui: “Dragostea nu vede decât binele.”
(Konrad Klein în SBZ, numărul 14 din 15 septembrie 2004, pagina 8)
((Konrad Klein in der  Siebenbürgischen Zeitung, Folge 14 vom 15. September 2004,      Seite 8) Übersetzung: Ruxandra Ilea)

Poeziile

Poeziile lui Aichelburg au fost publicate la editura Wort-und-Welt din Innsbruck și, de asemenea, de către Operele culturale germane de sud-est din München și de Ediția Arnshauck München. Cu noroc, cărțile sunt disponibile doar de la Abe Books https://www.abebooks.de. Imaginile prezentate aici împodobesc copertele volumelor de poezie. 

Cuvintele

Cuvintele m-au părăsit deodată.
Închis într-o muţenie senină
nu mai aştept pe nimeni să mai vină,
iar bezna mă cuprinde, furişată.
Ce ar fi de spus în surda-ntunecare,
şi limba cui, s-ajungă, mai încearcă
pe-a mea, de mine-nstrăinată parcă?
Zâmbesc, când tu începi o întrebare.
Să mai arăt şi să numesc, îmi ceri,
https://Versuri.ro/w/u987
când sunt de toate strâns împresurat.
Ce nici nu mai speram, s-a întâmplat.
Pe mut, cine-l desparte de tăceri?
Chiar sunetele şi-au sfârşit concertul,
mai bine zis sunt de neauzit.
Printre adormiţi mă simt nestânjenit,
s-or dezobişnui de mine, cu încetul


Pontus echtinos

Spre mare se avântă în rotunjiri depline
imaculate stânci. Direcţia de-ai şti,
chiar vag măcar, ai acosta cu bine
la poale de Parnas, tărâm de poezii.Spre mare se avântă în rotunjiri depline
imaculate stânci. Direcţia de-ai şti,
chiar vag măcar, ai acosta cu bine
la poale de Parnas, tărâm de poezii.
Dar te pândeşte din nisip un turn de pază,
auzi soldaţi strigând la intervale,
lopata, la poruncă, greu îşi taie cale
prin lut şi buruieni, în arşiţa de amiază.
Nu vezi talazurile ce se sparg de stâncă
dar laşi răcoarea lor să te cuprindă-n gând
iar de ţii ochii-nchişi, parcă le-auzi cântând
şi vezi, ca pe sub apă, o lumin-adâncă.
De-ai fi o pasăre, măcar pentru o zi
n evadări spre înălţimi te-ai pierde,
dar ca delfin, prin sori scăldaţi în verde
de-al Lemnosului tărm brizanţii te-ar zdrobi.
În rotunjiri depline, se avântă înspre mare
imaculate stânci. Pluteşte peste unde!
Sugrumători neputincioşi să se scufunde,
din coame înspumate viaţa ta răsare.












Muzica

Wolf von Aichelburg compune Trio-ul cu pian la Freiburg în anul 1982, an în care la Milano îsi are premiera opera lui Stockhausen Joia de lumini, an în care lumea se lasa cucerita de minimal music prezentata de Philip Glass în Koyaanisqatsi si ABBA anunta ca se despart. Nu tocmai vremea cea mai potrivita pentru un trio cu pian politonal în trei parti.

Sau cel putin nepotrivita atunci când te supui obsesiei  progresului materialului muzical decretat de Adorno si vrei sa razbati în concursul international de inovatie în plina desfasurare. Nici una, nici alta nu-l intereseaza însa pe Aichelburg. Trio-ul pe care îl ofera nu-si propune cucerirea scenelor lumii, nu vrea sa se masoare cu contemporanii à la mode, îsi este propria sa unitate de masura.

În muzica, Aichelburg este autodidact. Se arata interesat de Noua Scoala Vieneza si este prieten cu compozitorul Rudolf Wagner-Régeny, care îl îndeamna sa compuna, dar nu se lasa  însa influentat nici de tehnica lui Schönberg, nici de cea a lui Wagner-Régeny.  Si nici supus tuturor vechilor traditii, pe care le cunoaste, de altfel. Traditia trio-ului cu pian este la el doar un punct de plecare, piesa oferind atât trei parti în formula traditionala (înca din secolul XVIII) de repede – lent – repede, cât si o politonalitate dezmembrata, care permite frictiuni, chiar daca nu scapa niciodata din ochi frumusetea sunetelor si a liniilor mari.

Astfel, prima parte în Allegro moderato preia multe din forma de sonata clasica, dispunând de o tema marcanta, chiar daca nu întotdeauna la îndemâna, expusa si dezvoltata întocmai, dar fara a fi acompaniata – asa cum ar fi fost de asteptat – de o a doua tema, ci mai degraba de variatiuni reminiscente ale ei însusi, aparând si disparând ca o naluca sub forme mereu schimbatoare, pentru a tot reveni adaptata nou, pe alocuri numai sub forma unui ritm sau al unui simplu acord. Nu gasim o competitie a temelor, asa cum forma aleasa ne-ar putea lasa sa persupunem, muzica nu sa compara cu altele, se refuza unitatilor de masura ale traditiei în care se încadreaza. În acelasi timp respinge deopotriva o ruptura clara cu aceasta traditie : ordinea este restaurata în repriza, încet si cu precautie, fara motive de celebrare. Aproape timida apare o coda, pentru a se pierde în pianissimo.

Si partea a doua în Adagio: apare comme il faut, lasându-ne sa o presupunem gân-dita numai în spirit traditional. O parte de mijloc asa cum trebuie, frumoasa, cu largi covoare de sunet si motive clare, tonale. Pe alocuri însa motivele sunt între-rupte, covoarele sonore se termina abrupt, fiind înlocuite de fraze si suprafete de sunet cu totul diferite, care se vad la rândul lor înlaturate de alte forme complet noi. Auzim culori si linii, pete, colturi si ace, unele terminându-se abrupt, când aspru conturate, când lipsite de contur. Culorile sunt aici vii, acolo vagi si nebuloase. O pictura acustica? Putem într-adevar interpreta atât de concret aceasta muzica, ale carei legi se sustrag cu atâta subtilitate ?

Partea a doua se termina la fel de retinut ca si prima parte, numai ca de aceasta data tacerea ne asalta în fortissimo. Nu ramâne nimic altceva decât o cvinta deschisa – interval care nu permite nici o interpretare.

Finalul. La început un tril lung, un ritm împamântenit, cu accentul întotdeauna pe prima patrime, cvarte militare – insigniile unui mars de parada. Totul, dinnou tocmai potrivit unui trio – care este de altfel, cu exceptia fanfarei, formatia de mars poate cel mai des aleasa (chiar daca manifesta de obicei alte intrumente). Numai ca nimanui nu-i arde sa marsaluiasca în Allegro moderato al acestei ultime parti, în care vioara întroduce tema cu triple atacuri întretaiate, care contrazic ritmul, în care triolele pianului ar face pe orice soldat sa se împiedice. Si unde toate ambitiile razboinice, chiar daca pastrate pâna la sfârsit sub forma unor crâmpeie muzicale mai mult sau mai putin militare, sunt în urma învinse de tema lirica secundara a violoncelului, îmbogatita cu motive din partea I-a si de ritmurile sincopate din Adagio. Ca si în partile anterioare, trilurile lungi, caracteristice reprezinta de fapt tot numai stagnare, din nou subliniata de o încheiere domoala, aproape soptita.

Acesta nu este un final virtuoz, unde muzicienii sfârsesc discursul cu un gest maret, urmat de  aplauze entuziasmate, ci mai degraba o muzica îngândurata, cu propriile ei reguli si culori, independenta, dar nu ne-conditionata.
(Jörg Siepermann, Trad. Ruxandra Ilea)